Descriere
„Român fiind, Radu Vancu are «şapte vieÅ£i în pieptu-i de aramă». AÅŸa ÅŸi nu altfel i se explică frenezia debordantă a zilei ÅŸi a clipei. Al doilea volum din Jurnalul lui este, fără să mă tem de cuvânt, hipnotic. Åži ai impresia, citind, că Radu Vancu tocmai a câştigat un pariu cu supranaturalul. E mereu febril, ocupat ÅŸi preocupat. Nu mai are mult până să cocheteze cu ubicuitatea. ÃŽn geografia lui afectivă atrag atenÅ£ia două capitale: VancuVer ÅŸi (San) Sebastian. Lângă ele, pe aceeaÅŸi hartă, găseÅŸti faruri ÅŸi călăuze prin teritoriile prieteniei, ale rezistenÅ£ei la ticăloÅŸie, ale admiraÅ£iei ÅŸi – rar – ale deznădejdii. Aproape că te cuprinde invidia urmărind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase ÅŸi unde respiraÅ£ia lecturii e accelerată de la un rând la altul. ViaÅ£a lui Radu Vancu, aÅŸa cum e povestită aici, are o încărcare formidabilă. Te ÅŸi miri cum se pot mobiliza atâtea resurse pentru atâtea cauze bune. Åži chiar dacă nu te miri, cuviincios ÅŸi firesc e să aplauzi paradoxul: autorul TransparenÅ£ei e vizibil ÅŸi numai bun de strâns în braÅ£e. De ce? Pentru splendida cronică etică pornită din PiaÅ£a Huet a Sibiului «infim ÅŸi infinit». Pentru căldura prieteniei cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin, Mircea Cărtărescu, Eugen Ciurtin ÅŸi atâţia alÅ£ii. Pentru disponibilitatea colosală, care-l face să nu refuze invitaÅ£iile ÅŸi să fie o prezenţă mereu proaspătă ÅŸi seducătoare. Pentru sprijinul acordat tuturor poeÅ£ilor la început de drum. Pentru constatarea că FlorenÅ£a e «jignitor de frumoasă». Pentru amintirea tatălui pierdut ÅŸi formulele uneori paralizante ale fiului câştigat. Pentru Cami, armonie ÅŸi microarmonie. Åži pentru bunătatea lui funciară. Fiindcă – regret că o scriu abia acum – Radu Vancu nu e doar un profesor dăruit, un exigent om al cetăţii ÅŸi un scriitor minunat. Radu Vancu e un om bun, iar bunătatea lui ne atinge ÅŸi ne încălzeÅŸte pe toÅ£i.“ — RADU PARASCHIVESCU Am tot ezitat dacă să încep acest al doilea jurnal, după încheierea primului; nu voiam să repet pur È™i simplu ce am spus deja în primul, să îngrămădesc aici alte biografeme & superstiÈ›ii & gesticulaÈ›ii. Voiam să se schimbe ceva esenÈ›ial în tonul lui, în ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le înregistrează. Și azi-dimineață, în vreme ce veneam spre gară prin zorii foarte răcoroÈ™i, simÈ›ind cum îmi îngheață umerii sub cămaÈ™a prea subÈ›ire, am înÈ›eles deodată ce s-a schimbat în jurnalul ăsta: pur È™i simplu mi-a dispărut corpul din el... E, dacă am dreptate în impresia asta, un jurnal fără corp. Și mă întreb dacă e bine sau rău că-i aÈ™a – È™i dacă poate exista aÈ™a ceva – sau dacă nu cumva e un obiect imposibil, un cuÈ›it fără mâner căruia-i lipseÈ™te lama, cu vorba lui Lichtenberg. Pe copertă: Ioan Iacob, Fără titlu, acuarelă pe hârtie, 1997 Â