Istoria dreptului romanesc

  Cursul de față este scris cu pasiune, este serios și riguros. Suntem convinși că studenții și toți cei interesați de istoria dreptului românesc vor simți bucuria cu care s-a clădit această istorie. Această bucurie rezultă și din claritatea și din siguranța părerilor susținute de autorii manualului, păreri care se bazează pe texte riguros controlate și corect explicate. Autorii pun în legătură, printr-o interogație permanentă, multiple puncte de vedere cuprinse în impresionantul bagaj bibliografic. Orice cititor atent va sesiza faptul că Dreptul, produs al unei îndelungate istorii, trebuie să înceteze să ocupe o poziție de subordonare față de celelalte componențe ale societății (politice, economice) și să iasă din stadiul unei existențe vegetative. - Prof. Dr. dr.h.c. Nicolae Popa, membru titular al Academiei de Științe Juridice     Dreptul și înfăptuirea justiției sunt două dintre elementele fundamentale ale civilizației (nu întâmplător se spune justitia regnorum fundamentum), pe care lucrarea prezentată le are în vedere, transmițând optimism în sânul societății. În prezent, există speranță și ea vine nu doar din faptul că omul are cea mai prosperă perioadă din istorie, ci și din grotele, pădurile și câmpiile preistoriei, în care trăia homo sapiens. Acesta era mai mult bun decât rău, mai degrabă de încredere decât lipsit de încredere, mai curând generos decât egoist și mai cooperant decât conflictual. În această abordare, civilizația apare nu ca o foiță de lemn nobil, așezată peste rumeguș presat sau lemn de calitate inferioară, ci ca o coajă de portocală, metaforă care vrea să sublinieze ideea că statul, guvernanții și așezările umane, cu facilitățile și restricțiile lor, sunt totuși comestibile pentru oameni, însă departe de a fi preferate, iar aceștia le acceptă atât timp cât sunt rezonabile, deoarece sub coaja lor protectivă se ascunde un miez bun, suculent – adus din preistorie. Departe de a prisosi, Istoria dreptului românesc aduce, alături de operele anterioare care abordează acest domeniu, dar în plus față de acestea, o lumină nouă și postmodernă asupra apariției și evoluției Dreptului românesc în spațiul cultural și istoric carpato-danubian-pontic. Deschizând cartea și inițiind lectura acesteia, m-am simțit ca și când aș privi printr-un hublou retrospectiv. Lecturând conținutul cărții te simți contemporan și, în același timp, protagonist al evenimentelor istorice reproduse. Acesta este, fără îndoială, un merit formidabil al cronicarilor operei. - Prof. Univ. Dr. Mihai Adrian Hotca     Ne stă în față o masivă și doctă incursiune istoriografică în care reconstituiri ale unor pagini de drept ne întâmpină la tot pasul. - Acad. Răzvan Theodorescu   Cu ce vine inedit Istoria Dreptului Romanesc ? În strânsă legătură cu cele enunţate la început, vom prezenta în continuare cu ce vine nou această lucrare în peisajul istoric al dreptului românesc. Cu smerenie, am considerat că este necesar acest lucru, nu pentru a ne face un titlu de glorie, ci din simplul motiv că acela care va folosi această lucrare ca sursă bibliografică a vreunui studiu personal să se poată ajuta mai uşor de informaţiile cu caracter de noutate pe care le aducem. Este prima lucrare ce caută rădăcinile dreptului în hăţişul a ceea ce denumim noi astăzi preistorie. Departe de noi de a caută rădăcinile dacilor acum 8000 de ani în urmă şi de a spune că a existat o continuitate de atunci, totuşi regulile morale care apar rămân ca un egregor pe pământul unde s-au născut şi s-au transmis din generaţie în generaţie. Astfel, putem lega de acest teritoriu al ţării noastre Legile Tutedanilor, plasate cu aproximativ 6000 de ani înainte de Hristos, zonă care reprezenta ţinutul cel mai propice din Europa pentru dezvoltarea unei civilizaţii, implicit şi pentru apariţia unor reguli cu caracter moral. De asemenea, prin expunerea teoriilor privind inscripţiile de pe plăcuţele de lut descoperite în localitatea Tărtăria datate în 5300 î.

Hr., lucrarea noastră aduce în atenţia cititorului ipoteza că acea scriere redă reguli de convieţuire între oameni. O altă ipoteză demnă de atenţie este aceea legată de legiuitorul Hermes care capătă denumirea de Trismegistus, deoarece este regăsit cu numele de Mercur la romani şi Toth la Egipteni. Din izvoarele greceşti, locul naşterii acestuia este plasat în zona Traciei, este considerat tot de către greci ca fiind cel care a dat primul set de reguli oamenilor din acea zonă. Am considerat că este necesar a aminti despre el, chiar dacă informaţia este una cu conotaţie legendaro-mitologică, deoarece există dovezi clare că el ar fi fost venerat de către daci şi însăşi denumirea cetăţii Sarmizegetusa îşi are originea în denumirea lui: SarmisArmis-Hermes. Mai mult de atât, Herodot, în cartea a VII-a a monumentalei sale lucrări, ne spune clar că regii şi nobilii geţi îl venerau pe Hermes şi cum în acea perioadă legile aveau un caracter moralo-religios, nu este greşit a afirma că primele legi ale geţilor erau cele ale lui Hermes. Amintirea dovezilor din sursele narative greceşti ale vremii despre Zamolxe ca legiuitor al traco-geto-dacilor este o altă informaţie importantă expusă. De asemenea, un alt lucru important pe care l-am demonstrat a fost că Zamolxe nu a fost cel care a adus Legile Belagine la daci, ci el este primul mare reformator al lor, iar aceste legi s-au transmis mai departe din generaţie în generaţie, după ele ghidându-se toţi marii regi daci şi întinzându-se până în evul mediu în unele ţări nordice, care le-au preluat de la geţi pe filieră gotică. O altă premieră pentru o lucrare de istoria dreptului este dată de prezentarea lui Anacharsis, unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii. Prinţ fiind, din neamul dacizat al agatârşilor, el va merge la Atena şi îl va ajuta pe Solon la crearea legilor după care s-au ghidat ulterior şi atenielii, aşa cum ne informează Plutarch. Tot de la acest mare învăţat grec aflăm că Anacharsis a publicat un cod de legi şi în „ţara sa natală”. De aici tragem concluzia că acesta a fost unul dintre primii mari legislatori de pe actualul teritoriu al României despre care însă se vorbeşte atât de puţin. Un alt lucru care apare în premieră într-o lucrare de istorie a dreptului este legat de modul cum era aplicat dreptul cutumiar pe actualul teritoriu al României în antichitate. Toate cutumele şi regulile despre care aveam cunoştinţă până acum au fost atribuite grosso-modo traco-geţilor. În realitate lucrurile au stat altfel. Pe teritoriul nostru au dăinuit populaţii diferite cu reguli diferite. De aceea, în urma studierii izvoarelor, am reuşit să încadrăm cinci mari „categorii”: geto-daci, sciţi, agatârşi, saci-galactofaci şi traci. Fiecare dintre acestea avea reguli diferite după care se ghidau. Izvoarele păstrate până în prezent ne-au permis să identificăm cutume în ceea ce priveşte proprietatea şi instituţia familiei. De asemenea, în perioada de la Dromichates până la Rubobostes, prin dovezile expuse am arătat că celula de bază era formată de obşte, în care un rol însemnat îl avea Sfatul bătrânilor sau înţelepţilor, forma de conducere era democraţia militară, iar toate deciziile erau dezbătute şi luate în baza unor cutume transmise din generaţie în generaţie. Din perioada dintre Burebista şi Decebal, aflăm că regele avea ca mână dreaptă un preot care era şi legislator. Totodată, triburile care făceau parte din regat sau micile regate ulterior după moartea lui Burebista, în afară de respectarea unui număr restrâns de legi venite de la centru, se ghidau după propriile cutume. Un alt lucru cu caracter de noutate expus într-o lucrare de istoria dreptului, pe baza informaţiilor pe care ni le-a oferit Ovidiu în momentul în care a fost renegat la Tomis, este că geţii practicau duelul judiciar în care îşi făceau dreptate în urma unei confruntări. Scrierea lui Ovidiu este primul izvor care atestă duelul judiciar. Un alt aspect inedit expus este legat de legile pe care le practicau dacii liberi în perioada cuceririi romane. După cum Dio Cassius ne spune, Carpii se ghidau în continuare după legile cu caracter moralo-religios pe care le întâlnim chiar în timpul lui Burebista, unde celula de bază era obştea sătească, iar principalul organ legislativ era Sfatul bătrânilor. De asemenea, cea mai mare parte a populaţiei dacice din interiorul provinciei Daciei Augusti se ghidau după aceste reguli. Argumentele pe care ne ajută să ne dăm seama de acest lucru este că ei trăiau izolaţi de restul locuitorilor veniţi şi mai mult de atât, ei nu vor deveni cetăţeni ai im